Ziduri care vorbesc

Într-o lume demult apusă, zidurile reci sunt martore ale celor mai înfiorătoare și lipsite de umanitate acțiuni…

Într-o lume demult apusă, zidurile reci sunt martore ale celor mai mari nedreptăți, ale celor mai crude pedepse și ale celor mai nefericite vieți…

Într-o lume demult apusă, zidurile reci păstrează tăcut mărturia violenței, a lacrimilor ce curg fără încetare, a puterii orbești…

Într-o lume demult apusă, din spatele zidurilor reci se aud țipete ce imploră iertare, primind în schimb sentințe neîndurătoare și lipsite de echitate… 

Într-o lume demult apusă, zidurile reci ascund de ochii lumii iubiri interzise, pasiuni trecătoare și dorințe aspru pedepsite…

Într-o lume demult apusă, dincolo de zidurile reci, se vând suflete în schimbul puterii, al unei dreptății iluzorii, al nemuririi…

Într-o lume demult apusă, dincolo de zidurile reci, se nasc copii ale căror aripi sunt frânte din fașă, a căror iubire e condiționată de gen și a căror viață e deja vândută…

Într-o lume demult apusă, a te naște la momentul și locul potrivit îți garantează viitorul, însă nu și măreția sufletului, nici curajul de a sfida ordinea lumii sau înțelepciunea de a alege binele atunci când răul e mai accesibil…

Într-o lume demult apusă, a te naște femeie e o pedeapsă, o condamnare la supunere și suferință, o luptă continuă pentru supraviețuire… 

Într-o lume demult apusă, zidurile reci privesc lacrimile pline de amărăciune ale mamelor, sacrificiile pline de durere ale soțiilor și năzuințele profunde ale femeilor, toate acestea găsindu-și ecoul într-un singur om…

Într-o lume demult apusă, garanția unei vieți trăită în armonie cu sufletul este doar un vis imposibil de atins…

Într-o lume demult apusă, din spatele zidurilor reci, libertatea, fericirea și viața trăită cu sens pare doar un gând nerealist…

Și totuși, chiar și printre zidurile reci, uneori înflorea un gest de bunătate, o privire complice și o dorință de sens și de lumină care nu putea fi ucisă…

.

.

.

Zidurile reci, martore ale lumii demult apuse, sunt azi dovada unei trecut istoric nemilos și speranța unui viitor în care omenirea și-a învățat lecțiile scrise cu sânge de către strămoși. 

Purtăm în ADN toată durerea, nedreptatea, teama și lipsa speranței vremurilor demult apuse, iar pe lângă toate acestea, și datoria unui azi mai empatic, mai îngăduitor, mai uman. 

Pentru că, în cele din urmă, zidurile reci pot pune baza unui pod, dacă alegem să nu mai repetăm ce cândva am îndurat…

Azi, privesc prin fereastră și îi simt aproape pe cei care au visat libertatea din spatele acelorași ziduri… 

Și mă întreb, cu lacrimi în ochi, oare lumea de demult a apus cu adevărat pentru totdeauna?