Cine sunt eu?

Cred că tuturor ne este greu să folosim cuvinte când vine vorba de această reflecție… mai ales atunci când răspunsul nostru nu rămâne între patru pereți ci este împărtășit cu toți cei care vor să îl primească. Pentru mine a sosit momentul să îl îmbrățișez, cu blândețe și o ușoară tresărire a sufletului.

Atunci când ideea a încolțit, ghidându-mă spre acest drum, am știut că o să îmi fie dificil să mă vulnerabilizez în fața voastră. Am fost întotdeauna o persoana care a prețuit tăcerea și fragilitatea intimității sale, impunând asta uneori poate prea agresiv. Cu inima plină de neliniște am început să împărtășesc pe rețelele de socializare mici părți din ceea ce reprezint eu, momente alături de oamenii dragi mie și aproape deloc poze cu mine sau cu partenerul de viață. Am vrut să rămân în umbră, acolo unde eram și sunt și acum în confort. Însă confortul a adus cu sine resemnare, plafonare și multă frustrare.

Teama a fost cea care m-a forțat să nu depășesc granițele, să rămân în “siguranța” a ceea ce până nu demult a fost suficient. Să fie vorba despre frica de a nu fi judecată într-un mod eronat? Sau mai mult decât atât, gândul că ceea ce sufletul meu are de împărtășit nu este destul de valoros pentru a fi auzit, să mă fi ținut pe loc atât de mult timp?

Sunt numeroase întrebări și mult mai multe răspunsuri, însă ce simt cu adevărat e că acum anxietatea provocată de necunoscut e de partea mea. A fost cu mine atât de mult timp, încât pot să îi anticipez pașii. Știu ce urmează să îmi șoptească…și cu toate acestea credința e mult mai puternică.

Sunt pe drumul iubirii de sine. Cu siguranță mai am încă mult de parcurs până acolo, însă ce rost are destinația fără transformarea lăuntrică din timpul călătoriei? Iubesc să iubesc… ploile abundente de vară, mirosul ierbii proaspăt tunse, liniștea adâncă a nopților lungi, cărțile citite pe nerăsuflate, aerul crispat al dimineților de iarnă, băile fierbinți și spumoase, dușurile reci care mă trezesc la realitate, căpșunile proaspăt culese de bunica, apusurile de aur și foc, florile, gesturile mici de afecțiune, conversațiile interminabile, lacrimile de fericire, dansul pe care îl fac când atunci când nimeni nu mă privește, weekendurile petrecute acasă, entuziasmul care nu îmi dă voie să adorm, oamenii fericiți, oamenii rătăciți, oamenii neiubiți, oamenii neînfricați, oamenii dragi, pe mine și pe Dumnezeu. Și cu siguranță sunt încă atâtea de menționat…

Sunt însetată de discuții ample și pline de sens în care de cele mai multe ori mă poziționez din unghiul cel mai puțin expus în conversații, din dorința de a aduce la lumină acele aspecte mai puțin vizibile, de a prezenta o altă perspectivă a aceluiași concept. Sunt foarte pătimașă, de aceea mă simt de multe ori secată de energie după momente intense de socializare.

Sunt absolventă a Facultății de Științe Socio-Umane, specializarea Psihologie și peste puține luni și a masterului. Am fost un copil și un elev care a fugit de fiecare dată de greșeală și nu spun asta ca pe o laudă, ci mai degrabă o privesc asemeni unei umbre, fără semnificație, însă mereu acolo… Mă întreb acum, comportamentul meu a trădat nevoia puternică de a fi pe placul celorlalți, dorința de a nu pune pe umerii oamenilor din jurul meu mai multe greutăți decât purtau ei deja sau pur și simplu am avut șansa de a mă dezvolta armonios?

Azi, binele sufletului meu este pe primul loc, atâta timp cât nu provoacă răni celor din jur. Vreau să cred că sunt pe drumul cel bun în ceea ce privește independența mea, chiar dacă uneori o mai sun pe mama pentru a mă sfătui cu unele alegeri… sau poate pentru a primi validare?

Scrisul pentru mine vine cu multă eliberare, dar și cu o mare greutate pe care simt că o port fără sens pe umeri. Am o natură perfecționistă și îmi doresc mereu să fac totul impecabil de aceea uneori, atunci când simt că nu mă pot ridica la nivelul propriilor așteptări, aleg să nu o fac deloc. Sunt într-un proces continuu de creștere și îmi repet mereu că nu trebuie să fiu întotdeauna cea mai bună variantă a mea. Este acceptabil să greșesc, să am o zi proastă sau să nu îmi iasă lucrurile așa cum mă aștept. Pare că aduc la suprafață numai părți mai puțin estetice? Din contră, îmi iubesc atât de mult imperfecțiunile, încât e o plăcere să vorbesc despre ele. Contribuția lor este esențială pentru cine sunt azi… și pentru cine voi fi mâine.

Și totuși, refuz să cred că sunt doar atât…că e doar atât. Simt că tot ceea ce mă întregește în această întrupare nu e ceea ce mă definește. E temporar, iar într-o clipă totul se poate risipi. Însă ce râmâne în urmă? LUMINĂ. Eu sunt lumină! Tu ești lumină! Suntem împreună, în uniune și facem parte, cu toții, din planul Divin.

Răspunsul mult căutat tocmai și-a făcut apariția: sunt o ființă spirituală într-o experiență materială…iar asta e mult mai provocator decât mi-aș fi putut imagina.

Multe conștientizări ies la suprafață chiar acum, când scriu aceste rânduri, 02:02 (schimbarea vine!). V-am spus deja, sunt o iubitoare a nopților nedormite. De când mă știu m-am autointitulat cu zâmbetul pe buze “pasăre de noapte”, pentru a ascunde poate blocaje sau dificultăți încă existente. În interiorul meu se dau lupte grele…Ce gând m-a fulgerat acum: sper să am suficientă încredere pentru a împărtăși aceste rânduri!

Dacă ajungi să citești asta…îți mulțumesc pentru timpul acordat cunoașterii unei mici dar esențiale părți a ceea ce reprezint eu. În scrierile viitoare, cu siguranță mă voi arăta, puțin câte puțin, asta pentru că, tot ceea ce îți ofer e în concordanță cu ceea ce sunt.

Mulțumesc!