Tocmai am închis paginile cărții “Un ceai la capătul lumii” și simt un amestec de emoții: recunoștință pentru tot ce am mai bun de oferit, teama că aș putea fi superficială într-o lume focusată pe orice altceva în afară de profunzime, speranță că oamenii îi văd și îi simt pe cei din jurul lor și furie…
O parte din mine simte furie și a simțit pe parcursul întregii lecturi. Suntem atât de prinși cu propriile probleme închipuite, încât nu observăm durerea ce plutește în multe din viețile semenilor noștri. Această carte aduce la lumină un adevăr greu de privit în ochi: doare și nimeni nu e acolo să șteargă o lacrimă, să mângâie cu blândețe, să asculte.
Cu toate acestea… un chip senin și o mână fermă ne invită la un ceai și o conversație de suflet atunci când avem cea mai mare nevoie. Nu suntem lăsați singuri, ci mereu însoțiți, de Kosei-San, de Univers, de Creator, de Dumnezeu…
Când lacrimile îți inundă chipul, când lumea nu mai pare un loc prietenos și scopul se năruiește în marea de frici, suferințe și neliniști, tot ce ai nevoie este un ceai și o călătorie la capătul lumii.
Cartea debutează cu mărturisirea plină de vulnerabilitate a protagonistului “credeam că totul se terminase, nu-mi imaginam cât de aproape eram ca viața mea să înceapă” și continuă cu drumul către descoperirea scopului său în lume.
Probabil mulți dintre noi ne vom regăsi în povestea lui Toni, cu atât mai valoroasă fiind datorită veridicității construcției personajelor dar și a poveștilor de viață care de multe ori m-au lăsat fără reacție.
Iată povestea lui:
Toni, un bărbat bine, pornește în călătoria ce urma să îi schimbe viața la puțin timp după moartea fratelui său, din dorința de a îi îndeplini acestuia o ultimă dorință.
În spatele plecării sale, se ascunde un gând pe cât de egoist, pe atât de justificat de toată durerea ce zace în spatele lui “era ultima mea șansă de a mă recupera ca jurnalist”.
Mărturisirile sale despre tot ce a pătimit înainte de punctul zero, călătoria, sunt dureroase mai mai ales prin caracterul lor universal: “Alegând un destin care nu avea nimic de-a face cu visurile mele. Mi-am vândut năzuințele. Totul era doar fațadă. Încetasem să mai fiu eu însumi.”.
Ceea ce doare cu adevărat nu este doar slăbiciunea protagonistului, ci faptul că ne regăsim, într-un fel sau altul, în ea. Oricare dintre noi putem simți dezamăgirea prezentului, iar acest adevăr general valabil ne obligă să ne privim mai sincer pe noi înșine.
Călătoria l-a purtat pe Toni într-un colț de Rai, departe de agitația cotidiană și fuga constantă după resurse materiale, iluzii și promisiuni deșarte. Aici totul căpăta sens, iar personajul-cheie nu mai voia să se întoarcă la “povara copleșitoare a unei realității nedorite”.
L-a întâlnit pe Kosei-San, maestru a cărui misiune era una clară și înălțătoare: “să stau de pază… și să ascult”. Și o făcea mai bine ca oricine altcineva, fiind trup și suflet alături de cei aflați la nevoie “Am stat de vorbă ceasuri întregi… eu eram conștient că dacă îl lăsam să plece, omul acela se putea pierde pentru totdeauna.”.
Pe calea poveștilor cu sens, cei doi au ajuns la Alma, o “fată tristă” de doar optsprezece ani, “o inimă rănită la prima ei dragoste”. Pe lângă inocența ei, tânără și-a pierdut încrederea și dorința de a trăi. Atunci, păstrătorul vieții i-a oferit trei motive pentru a parcurge călătoria mai departe… și pentru că nu îmi doresc să spulber magia lui Kosei-San, te invit pe tine să le descoperi.
Aflat pe patul de moarte, maestru și-a revăzut viața… Deși încă din copilărie a simțit că aparținea munților, și-a petrecut dureros de mult timp în afara chemării sale, doar tânjind la viața pe care abia după pensionare a avut curaj să o îmbrățișeze.
Într-o conversație cu Toni i-a adresat acestuia o întrebare care nu aștepta răspuns, însă care îi trăda complicitatea la povestea lipsită de sens pe care lăsat-o în spate “N-ai avut niciodată senzația că viața te-a pus într-un loc care nu-i pentru tine?”
Viața lui s-a încheiat purtând în mâine multe regrete, însă a simțit nevoia să aducă la lumină unul ce m-a luat complet prin surprindere “îmi pare rău pentru toate mâinile care au rămas agățate de marginea prăpastiei, fără ca nimeni să le prindă”. A fost un duș rece ce a venit de nicăieri, cu multe revelații, disconfort și o fărâmă de vinovăție.
În tot acest timp, Toni a ascultat povești, a descoperit iubirea pentru oameni, a simțit viața poate pentru prima oară de când există și a eliberat toate zăcămintele ascunse adânc în spatele fricilor, a durerii, a convingerilor.
Și-a oferit răgaz să regăsească și să descătușeze sensul vieții lui “Mi-ar fi plăcut să învăț să citesc cicatricile de pe piele, minte, inimă, pentru a le putea vindeca.”.
Cu multă neliniște și descurajare a pornit pe drumul său, iar atunci când a venit momentul să ofere un ceai a știut fără ezitare cum să acționeze cu blândețe și sens. În momentele cele mai vulnerabile, din interiorul său a pornit un izvor de înțelepciune. A oferit un rost acolo unde umbra a cuprins aproape totul “Dacă dumneata nu știi care îți e misiunea în viață, eu o să îți dau una: să o descoperi.”.
Cartea e plină de învățături… despre viață, oameni, cădere în gol, iubire, renaștere, umbră și lumină, sens și noi drumuri. Cartea “Un ceai la capătul lumii” e o chemare, o lecție despre noi toți “Viața ne cheamă chiar dacă nu vrem s-o auzim. Cere ceva mai mult de la noi decât simpla supraviețuire și resemnare.”.
.
.
.
Dacă ți-ai pierdut speranța, poate ai nevoie de “Un ceai la capătul lumii”… iar “dacă te simți distrus, remediul este să creezi”.