Cine suntem noi cu adevărat când rămânem singuri pe scena vieții, când toți cei din jur privesc spre propriile întrebări și iluzii?
Cine suntem noi atunci când lumina se stinge, atunci când întreaga lume merge la culcare și rămânem doar noi… cu noi înșine?
Cine suntem noi atunci când nimeni nu mai e prin preajmă să ne facă un compliment, să ne ofere o încurajare sau să ne privească cu apreciere?
Cine suntem noi când lăsăm spațiu pentru ca toate așteptările, presiunile și dorința de a fi pe placul celorlalți să construiască ziduri tot mai înalte în fața propriei chemări?
Cine suntem noi atunci când, deși avem sufletul în bucăți, permitem să pătrundă și mai multă durere, furie, neliniște?
Cine suntem noi când oferim pe tavă: aspirații, iubire de sine, lumină?
Cine suntem noi când nimic din ceea ce știm despre noi nu ne mai aduce sclipire în ochi și foc în obraji?
Cine suntem noi atunci când lumea se destramă bucățică cu bucățică sub privirile noastre pline de indiferență?
Cine suntem noi atunci când închidem ochii în fața cruzimii cu care ne tratăm semenii, casa, propria persoană?
Cine suntem noi când punem capul pe pernă, după încă o zi în care am alergat pentru a aduce la îndeplinire aspirațiile altcuiva?
Cine suntem noi când a trecut încă o zi în care am irosit potențialul nostru divin? Știind că încă atâtea vor mai trece…
Cine suntem noi când nimeni nu ne vede, când soarele apune, când umbra se așterne?
Cine suntem noi când tot ce ne rămâne e propria noastră prezență?
Suntem oare măcar atunci autentici?
Cea mai reală formă a noastră iese la suprafață atunci când lumina se stinge, când oamenii pleacă, când întreaga existență ia o pauză de la gălăgia cotidiană?
Sau continuăm să ne mințim, cu lacrimi în ochi, că totul e bine cu noi și în lume?
Cine suntem noi când nu mai suntem mulțumiți, încântați, împăcați cu noi și cu ceea ce ne “livrează” Universul, ca roade ale propriei gândiri?
Cine suntem noi când nu ne mai sprijinim pe validarea externă? Dar atunci când nu mai trebuie să jucăm niciun rol în propria viață?
Dar cine suntem noi atunci când, deși doare, mai facem un pas?
Cine suntem noi atunci când deși suntem rătăciți, înfrigurați, îngroziți, ne oferim blândețe… și o pătură călduroasă?
Cine suntem atunci când nu așteptăm să fim salvați, îngrijiți sau compătimiți și începem să ne reconstruim, cu mâinile goale?
Cine suntem atunci când în loc să fugim, învățăm să ne privim fricile cu blândețe?
Cine suntem atunci când ne oferim, chiar și doar o fărâmă de libertate de a ne manifesta autentic, imperfect dar complet?
Cine suntem noi atunci când știm că suntem de ajuns, când nimeni și nimic nu mai intervine să ne deformeze calea, când totul parcă prinde viață, atunci când lumea e desenată în culori, viața are gust a bezele și sufletul e plin de dulceață?
Suntem atunci pe deplin împliniți sau trăim veșnic în umbra a ceea ce poate am fi făcut mai inspirat, mai conștient, mai sincer față de noi înșine?
.
.
.
Poate că nu avem toate răspunsurile, sau poate cele pe care le avem încă ne provoacă durere…
Poate că farmecul stă în întrebările lipsite de explicație…
Poate că, dacă am începe chiar din momentul acesta să fim mai prezenți în propria noastră poveste, mai blânzi cu omul de azi și mai curajoși în călătoria către omul de mâine…
Atunci, poate, nu ne-am mai întreba atât de des “cine suntem”… Ci am începe, în tăcere, să fim!