Iartă-mă, lume, că nu am curajul să strig în gura mare toate nedreptățile ce îmi tulbură existența, toate gesturile lipsite de umanitate față de femei, oameni, animale.
Iartă-mă, lume, că nu îmi găsesc mereu resurse să mă adaptez, la diversitate, la vremurile ce vin, la seceta de empatie ce nu iartă pe nimeni.
Iartă-mă, lume, că nu simt să fiu mai aproape de zâmbete reci, de emoții orchestrate, de chipuri desfigurate.
Iartă-mă, lume, că fug de tot ce simt că nu vine din iubire, reciprocitate, armonie.
Iartă-mă, lume, că aleg să adopt un comportament răutăcios atunci când vorbele nu sunt în armonie cu faptele.
Iartă-mă, lume, că greșesc atât de des față de tot ce prețuiesc, că vorbesc mult atunci când știu că rănesc, că aleg tăcerea atunci când cuvintele sunt salvarea.
Iartă-mă, lume, că închid ochii atunci când ar trebui să pun punct, situației, relației, emoției.
Iartă-mă, lume, că aleg de cele mai multe ori calea ușoară, cea presărată cu regrete, frustrări și neputințe.
Iartă-mă, lume, că n-am învățat încă să ofer din darul primit la naștere, din bucuria și recunoștința vieții.
Iartă-mă, lume, că sunt atât de focusată pe corectitudine, încât pierd din vedere scopul venirii pe lume: parcurgerea lecțiilor.
Iartă-mă, lume, că, deși sunt empatică, blândă, înțelegătoare, atunci când vine vorba de agresiune, imoralitate, dezumanizare, aleg să taxez cu duritate.
Iartă-mă, lume, că nu văd de fiecare dată în ansamblu, că durerea pierderii e mai adâncă decât orice urmă de regret citită pe chipul răufăcătorului.
Iartă-mă, lume, că am învățat să fiu și egoistă, să văd și pata de întuneric din lumină, să nu mai fiu naivă.
Iartă-mă, lume, că nu mi-am ținut promisiunea, că m-am schimbat, că nu mai sunt copilul visător de altădată.
Iartă-mă, lume, că am ales să țin pentru mine, chiar dacă am știut că ale mele cuvinte, daruri, taine ar putea schimba perspective.
Iartă-mă, lume, că am obosit să mă adaptez și readaptez unei vieți aflate într-un continuu maraton, unei societăți lipsite de profunzime, unui sistem în care oportunitatea vine odată cu statutul.
Iartă-mă, lume, că îndrăznesc să mă revolt pe ceva ce nu pot să schimb, că energia mea se irosește pe mărturisiri care nu vor fi niciodată auzite cu adevărat.
Iartă-mă, lume, că am prea multe pretenții de la mine, de la tine și de la tot ce ne înconjoară, că pun prea mult suflet acolo unde singura formă de viață e indiferența.
Iartă-mă, lume, că aștept lumina în locuri în care întunericul a prins rădăcini adânci, că încă mai cred în oameni, chiar și atunci când aceștia au uitat să mai creadă în ei înșiși.
Iartă-mă, lume, că iert, sincer, des, fără regrete, că aleg să văd lecția ce stă în greșeală, frântura de om din suferință și dorința de bine din privire.
Iartă-mă, lume, că iert pentru a merge mai departe, iar atunci când durerea mă copleșește, iartă-mă, lume, că nu pot să iert!