Prima mea reacție a fost una admirativă. Ceașca mea de cafea revela un mesaj întâlnit deseori în conversațiile îndrăgostiților din toate timpurile.
Au urmat câteva secunde de liniște. Corpul îmi transmitea că ceva din mine nu e în acord cu ceva din exteriorul meu. Acum îmi vine atât de firesc să observ asta!
Am pozat ceașca, am verbalizat îndoiala mea și am continuat să savurez cafeaua, discuția și omul frumos din față.
După câteva zile, atenția mea s-a reîntors la cuvintele ce atunci păreau să nu aibă prea mare ecou… pentru mine. Inevitabil gândul mi-a fugit la mulțimea de oameni care trece pragul acelei cafenele și la impactul pe care o singură frază îl poate avea într-un moment cheie al vieții noastre.
Am fost o norocoasă să primesc în viața mea lecția iubirii de sine. Mama a avut grijă să nu mă îndoiesc niciodată de cine sunt, de darurile și toate binecuvântările cu care m-a înzestrat Universul.
Însă, fiind prezentă și conectată la emoțiile, reacțiile și gesturile oamenilor cunoscuți și a celor mai puțin cunoscuți, a evita realitatea nu e o opțiune pentru mine. “Toți ceilalți sunt mai buni decât mine, mai competenți și merită mai mult decât mine”, sunt doar câteva gânduri care, din nefericire, străbat mintea multora dintre oamenii de azi.
Fragilitatea e pretutindeni, iar ușurința cu care putem destabiliza ceva ce se zbate clipă de clipă să își mențină echilibrul într-o lume oricum dezechilibrată, e înfricoșătoare.
Gândul mă duce dincolo de imaginație, la o tânără care tocmai a ajuns într-un oraș nou, departe de tot ce îi era cunoscut, departe de certurile zilnice ale părinților, de îmbrățișarea caldă a mamei.
Cunoaște oameni, se aventurează și își permite să se relaxeze. Se îndrăgostește, se vulnerabilizează și primește în schimb mesaje întârziate, tăceri lungi și lacrimile ce până atunci le-a văzut doar pe obrajii mamei ei.
În încercarea de a lăsa în urmă ceea ce nu îi este benefic, ajunge fix în punctul în care citește pe o cană de cafea: “Fericirea mea ești tu!”.
Nu pot decât să mă întreb: cât de rătăcită se simte acum?
Cât de mult îi zdruncină acest mesaj încrederea că poate fi întreagă și fericită fără să fie definită de cineva din exterior?
Cum se poziționează acum, când îi este confirmată încă odată credința toxică că pentru a fi fericită are nevoie de altcineva care să vadă în ea fix ce nu a fost ea învățată să aprecieze?
Cu siguranță vremurile de azi urmează o pantă descendentă în multe dintre domeniile de interes, însă sunt revoltată să văd cât de superficiali și lipsiți de empatie suntem unii cu ceilalți.
Mi-e greu să accept, că azi, într-o perioadă în care există oameni care vorbesc mai mult ca niciodată despre sănătatea mintală, iubirea de sine și conștientizarea abuzului, există încă ignoranță, chiar și în fața unui mesaj simplu, precum cel de pe ceașca de cafea de la ora 10.
Mai avem vreo șansă? Poate că da, dacă învățăm să nu mai căutăm fericirea în ochii celuilalt, ci în oglinda din fața noastră.
Poate că totul începe cu un gând, o respirație, o cană de cafea și curajul de a ne spune: “Fericirea mea sunt eu!”