Un capitol s-a încheiat ieri, când răvășită de emoții am susținut ultimul examen! Pe tot parcursul zilei, în mintea mea s-a derulat un singur gând: e finalul, finalul facultății și începutul unui drum pavat cu lecții, informații valoroase, suflete vulnerabile și multă teamă…
Simt acum, mai mult ca niciodată, că e timpul să fiu mândră pentru omul care sunt astăzi. E timpul să îmi asum responsabilitatea pentru viitorul meu, să las în urmă toată nostalgia pentru timpul care a trecut și să îmi urmez misiunea, aceea de a oferi.
Cinci ani au trecut fără simțire… și totuși au lăsat urme. Am plâns nopți, am râs cu sufletul la gură și am crescut în ritmul inimii. Sunt un alt om, mai bun, mai sincer, mai autentic și mai iubitor de viață.
Nu știu încă cum se simte să fii în postura de psiholog, însă a fi student la psihologie e un dar, un cadou pe care poți să ți-l faci într-o lume în care mulți au uitat cum să fie empatici, motivați și prezenți. Facem cu toții parte din acest scenariu al încercărilor, temerilor, durerilor și traumelor ce încearcă cu toată energia lor să iasă la suprafață pentru a fi vindecate. Fiecare dintre noi avem o poveste… fii blând.
De multe ori mi-am dorit să renunț, din frustrare, comoditate, lipsă a motivației și poate naivitate. Însă ceva sau cineva m-a ținut mereu pe linia de plutire…
E provocator să fii un tânăr care nu știe ce își dorește cu adevărat, într-o etapă a vieții în care auzi la fiecare pas: ce vrei să te faci când o să fii mare? Pe lângă toată neliniștea unui viitor incert, toate visurile aparent imposibile și schimbările constante în preferințe… se adaugă, pas cu pas, presiunea de a ști, aici și acum, care e drumul tău.
Nici acum nu știu care e drumul meu… însă simt că, pentru toată viața, îmi doresc să am oameni aproape: să îi ascult, să îi accept și să învăț din experiența fiecăruia. Îmi doresc să aduc în existența mea aici, multă culoare, viață și sens.
Iar pentru asta, zi de zi, sunt recunoscătoare că am ales, în urmă cu cinci ani, să învăț să fiu alături de oameni, fără constrângeri, fără judecăți, fără interese… și voi reînvăța să fac asta mereu și mereu.
Sunt veșnic curioasă de povestea celor din jurul meu și de cele mai multe ori alegeam să nu aduc la suprafață conștientizări ce pot provoca durere, până de curând, când în mine s-a produs o clarificare: ceea ce nu eliberezi te seacă, picătură cu picătură, de vitalitate. Iar asta e mai dureros decât durerea în sine…
Simt că, abia acum povestea mea începe, mă simt inspirată și motivată să trăiesc în armonie cu sufletul meu care nu are multe pretenții, decât sens, emoție și claritate.
Sunt conștientă că drumul meu va fi pavat cu provocări, suișuri și coborâșuri, cu oameni care vor rămâne și alții care vor pleca, cu întrebări fără răspuns și răspunsuri care vor durea. Dar am învățat să nu mai fug de tot ceea ce simt și îmi promit azi să trăiesc cu inima deschisă, cu gândul că fiecare zi e o binecuvântare și un dar de a mă apropia tot mai mult de esența vieții pe pământ.
Aceasta e povestea mea din ultimii cinci ani și mi-ar plăcea la nebunie să o aud și pe a ta…